CITAT...
""" Şamanismul este "una din tehnicile arhaice ale extazului, mistică, magie şi «religie» în sens
larg" [1] , precizează Mircea ELIADE într-una din lucrările sale ştiinţifice, încercând să elucideze
problema sacrului şi a implicaţiilor acestuia în viaţa comunităţilor arhaice. Prin analogie şamanul
este marele expert al acestei tehnici, totodată vrăjitor, medicine-man pentru că poate
vindeca asemeni tuturor vracilor, dar în plus este
psihopomp
, putând fi în acelaşi timp preot, mistic şi poet.
Stricto sensu, şamanismul este un fenomen religios siberian, central-asiatic, prin excelenţă. În
centrul şi în nordul Asiei, viaţa magico-religioasă a societăţii gravitează în jurul şamanului, ceea
ce nu înseamnă că el deţine întreaga activitate a sacrului sau că nu se poate întâlni şi în alte
arii geografice ale lumii. Vrăjitori şi magicieni există peste tot, în timp ce şamanul presupune o
"specialitate", şi anume aceea de a călători în Cer şi Infern prin mijlocirea extazului şamanic.
Deşi şamanul este, printre altele un magician, nu orice magician poate fi socotit şaman. Orice
medicine-man
este un tămăduitor, însă şamanul se foloseşte de o tehnică a sa proprie. Şamanul este, deci,
"specialistul unei transe, în timpul căruia, se crede, părăseşte trupul pentru a întreprinde
ascensiuni cereşti sau coborâri în infern"
[2]
.
Şamanii se disting ca fiind făpturi alese, care au acces la o zonă a sacrului exclusă celorlalţi
membrii ai comunităţii. Mitologia sau ritualurile nu sunt creaţiile şamanismului, fiind anterioare
acestuia sau paralele, constituind un produs al experienţei religioase generale şi nu numai al
unei clase de privilegiaţi, extaticii. Ceea ce nu înseamnă că şamanii nu performează ritualuri
specifice premergătoare procesului de şamanizare, ci dimpotrivă.
În plan literar, experienţele şamanice cu tot cortegiul de ritualuri şi simboluri aferente acestui tip
de fenomene religioase, au fost transgresate şi camuflate până la nerecunoaştere. Un gen de
literatură care cultivă formele religioase ale extazului este cea practicată de VOICULESCU,
accentuând cu acest prilej o altă amprentă a balcanismului nostru literar: cea religioasă,
înglobată unei tradiţii puternic susţinută, de la Neagoe BASARAB încoace.
Multe din personajele voiculesciene corespund profilului sacramental al şamanului sau trădează
reminiscenţe ale comportamentului specific acestui iniţiat. Şamanii se definesc ca "fiinţe care se
singularizează în mijlocul societăţii prin anumite trăsături care în Europa modernă reprezintă
larg" [1] , precizează Mircea ELIADE într-una din lucrările sale ştiinţifice, încercând să elucideze
problema sacrului şi a implicaţiilor acestuia în viaţa comunităţilor arhaice. Prin analogie şamanul
este marele expert al acestei tehnici, totodată vrăjitor, medicine-man pentru că poate
vindeca asemeni tuturor vracilor, dar în plus este
psihopomp
, putând fi în acelaşi timp preot, mistic şi poet.
Stricto sensu, şamanismul este un fenomen religios siberian, central-asiatic, prin excelenţă. În
centrul şi în nordul Asiei, viaţa magico-religioasă a societăţii gravitează în jurul şamanului, ceea
ce nu înseamnă că el deţine întreaga activitate a sacrului sau că nu se poate întâlni şi în alte
arii geografice ale lumii. Vrăjitori şi magicieni există peste tot, în timp ce şamanul presupune o
"specialitate", şi anume aceea de a călători în Cer şi Infern prin mijlocirea extazului şamanic.
Deşi şamanul este, printre altele un magician, nu orice magician poate fi socotit şaman. Orice
medicine-man
este un tămăduitor, însă şamanul se foloseşte de o tehnică a sa proprie. Şamanul este, deci,
"specialistul unei transe, în timpul căruia, se crede, părăseşte trupul pentru a întreprinde
ascensiuni cereşti sau coborâri în infern"
[2]
.
Şamanii se disting ca fiind făpturi alese, care au acces la o zonă a sacrului exclusă celorlalţi
membrii ai comunităţii. Mitologia sau ritualurile nu sunt creaţiile şamanismului, fiind anterioare
acestuia sau paralele, constituind un produs al experienţei religioase generale şi nu numai al
unei clase de privilegiaţi, extaticii. Ceea ce nu înseamnă că şamanii nu performează ritualuri
specifice premergătoare procesului de şamanizare, ci dimpotrivă.
În plan literar, experienţele şamanice cu tot cortegiul de ritualuri şi simboluri aferente acestui tip
de fenomene religioase, au fost transgresate şi camuflate până la nerecunoaştere. Un gen de
literatură care cultivă formele religioase ale extazului este cea practicată de VOICULESCU,
accentuând cu acest prilej o altă amprentă a balcanismului nostru literar: cea religioasă,
înglobată unei tradiţii puternic susţinută, de la Neagoe BASARAB încoace.
Multe din personajele voiculesciene corespund profilului sacramental al şamanului sau trădează
reminiscenţe ale comportamentului specific acestui iniţiat. Şamanii se definesc ca "fiinţe care se
singularizează în mijlocul societăţii prin anumite trăsături care în Europa modernă reprezintă
simptome ale unei vocaţii" sau măcar ale unei "crize religioase. Ei sunt oameni care s-au
separat de restul comunităţii prin intensitatea propriilor experienţe religioase" [3] .
Nu numai experienţa sa religioasă îl singularizează pe şaman în raport cu ceilalţi membrii ai
comunităţii, dar şi înfăţişarea fizică a viitorului "specialist" al sacrului trădează vocaţia mistică pe
care acesta şi-o va asuma, funcţionând astfel indicial. Aşadar Luparul din În mijlocul lupilor este
recomandat de către naratorul voiculescian ca "mare vrăjitor de lupi"
[4]
, care "trăia, ca un paria, afară din sat, pe coclauri, într-un fel de jumătate bojdeucă, jumătate
peşteră, scobită într-un mal argilos şi stup. N-avea nevastă, n-avea copil... nimic. Era singur ca
un sihastru. Lumea spunea că în preajma lui nu suferă să vieţuiască nici un dobitoc domestic,
din cele ce se găsesc în gospodăria oamenilor"
[5]
.
În societăţile arhaice şamanul era venerat şi respectat cu sfinţenie de toţi membrii comunităţii,
nicidecum exilat la periferia ierarhie sociale, cum se întâmplă cu şamanul voiculescian, Luparul.
Acesta este transformat într-un out-sider, într-un ex-centric pentru că lumea în care trăieşte,
aflându-se într-o situaţie incertă, de tranziţie între arhaic şi cultural nu mai este capabilă să-şi
recunoască şi să-şi conserve valorile religioase. Luparul trăieşte într-o lume care pierzându-şi
memoria s-a uitat implicit pe sine. Melancolia după un paradis pierdut, imposibil de recuperat i
se citeşte Luparului pe chip: "Era un bătrân verde, uscat, înalt şi ciolănos, posomorât, dar cu o
privire arzătoare, părul des căzut pe frunte şi mâinile lăţite cu degetele răşchirate ca nişte labe.
Chipul măsliniu şi prelung, spânatic, abia ţărcuit pe sub fălci de o zgardă de barbă rară şi
ţepoasă, avea ceva tainic, trist şi totodată vehement în el"
[6]
. Luparul este cu certitudine un
homo balkanicus
tragic, care poartă cu sine nostalgia timpului armonios al începuturilor, când cei din neamul lui
reprezentau nucleul vieţii spirituale pentru orice comunitate umană.
Personajele lui Voiculescu răspund afirmativ la testul şamanismului şi prin felul în care le-au
fost acordate puterile magice. În Siberia şi în Asia de Nord-est, aşa cum precizează reputatul
istoric al religiilor, principalele modalităţi de recrutare a viitorilor şamani sunt: 1. transmiterea
ereditară a profesiei şamanice; 2. vocaţia spontană; 3. supravieţuirea miraculoasă în urma unui
accident care funcţionează astfel ca un semn divin al alegerii celui ce trebuie iniţiat în tainele
şamanismului.
separat de restul comunităţii prin intensitatea propriilor experienţe religioase" [3] .
Nu numai experienţa sa religioasă îl singularizează pe şaman în raport cu ceilalţi membrii ai
comunităţii, dar şi înfăţişarea fizică a viitorului "specialist" al sacrului trădează vocaţia mistică pe
care acesta şi-o va asuma, funcţionând astfel indicial. Aşadar Luparul din În mijlocul lupilor este
recomandat de către naratorul voiculescian ca "mare vrăjitor de lupi"
[4]
, care "trăia, ca un paria, afară din sat, pe coclauri, într-un fel de jumătate bojdeucă, jumătate
peşteră, scobită într-un mal argilos şi stup. N-avea nevastă, n-avea copil... nimic. Era singur ca
un sihastru. Lumea spunea că în preajma lui nu suferă să vieţuiască nici un dobitoc domestic,
din cele ce se găsesc în gospodăria oamenilor"
[5]
.
În societăţile arhaice şamanul era venerat şi respectat cu sfinţenie de toţi membrii comunităţii,
nicidecum exilat la periferia ierarhie sociale, cum se întâmplă cu şamanul voiculescian, Luparul.
Acesta este transformat într-un out-sider, într-un ex-centric pentru că lumea în care trăieşte,
aflându-se într-o situaţie incertă, de tranziţie între arhaic şi cultural nu mai este capabilă să-şi
recunoască şi să-şi conserve valorile religioase. Luparul trăieşte într-o lume care pierzându-şi
memoria s-a uitat implicit pe sine. Melancolia după un paradis pierdut, imposibil de recuperat i
se citeşte Luparului pe chip: "Era un bătrân verde, uscat, înalt şi ciolănos, posomorât, dar cu o
privire arzătoare, părul des căzut pe frunte şi mâinile lăţite cu degetele răşchirate ca nişte labe.
Chipul măsliniu şi prelung, spânatic, abia ţărcuit pe sub fălci de o zgardă de barbă rară şi
ţepoasă, avea ceva tainic, trist şi totodată vehement în el"
[6]
. Luparul este cu certitudine un
homo balkanicus
tragic, care poartă cu sine nostalgia timpului armonios al începuturilor, când cei din neamul lui
reprezentau nucleul vieţii spirituale pentru orice comunitate umană.
Personajele lui Voiculescu răspund afirmativ la testul şamanismului şi prin felul în care le-au
fost acordate puterile magice. În Siberia şi în Asia de Nord-est, aşa cum precizează reputatul
istoric al religiilor, principalele modalităţi de recrutare a viitorilor şamani sunt: 1. transmiterea
ereditară a profesiei şamanice; 2. vocaţia spontană; 3. supravieţuirea miraculoasă în urma unui
accident care funcţionează astfel ca un semn divin al alegerii celui ce trebuie iniţiat în tainele
şamanismului.
Călugărul Sofonie din Schimnicul a fost adus la mânăstire de către mama sa, pentru că, în
urma unui accident care a avut drept rezultat schimbarea totală a comportamentului său, acesta
nu s-a dovedit a mai fi util în treburile gospodăreşti şi a arătat o înclinaţie deosebită pentru un
alt mod de viaţă, unul spiritual: "Copilului i se trăgeau toate, povestea cu durere femeia, dintr-o
spaimă grozavă. Se repezise la el când era mic un berbec nărăvit să-mpungă, îl trântise şi-l
buşise cu maiul capului până-l lăsase leşinat. După o zăcere cu friguri şi aiureli, băiatul
rămăsese zdruncinat; bolnăvicios, lâncav la mâncare, năzuros, fără gust de joacă, aproape
sălbatic" [7] .
urma unui accident care a avut drept rezultat schimbarea totală a comportamentului său, acesta
nu s-a dovedit a mai fi util în treburile gospodăreşti şi a arătat o înclinaţie deosebită pentru un
alt mod de viaţă, unul spiritual: "Copilului i se trăgeau toate, povestea cu durere femeia, dintr-o
spaimă grozavă. Se repezise la el când era mic un berbec nărăvit să-mpungă, îl trântise şi-l
buşise cu maiul capului până-l lăsase leşinat. După o zăcere cu friguri şi aiureli, băiatul
rămăsese zdruncinat; bolnăvicios, lâncav la mâncare, năzuros, fără gust de joacă, aproape
sălbatic" [7] .
Accidentul suferit în copilărie de călugărul
Sofonie nu este altceva decât însemnul vocaţiei sale de şaman pe care o va conştientiza mai
târziu, după un lung proces de iniţiere.
În Siberia meridională alegerea şamanului, precizează acelaşi Mircea ELIADE, poate fi mijlocită
de un accident. Spre exemplu, zeii îl aleg pe viitorul şaman fulgerându-l sau arătându-şi voinţa
prin anumite pietre meteorice, căzute din cer. Un membru al populaţiei iglulik, de pildă, poate
deveni şaman după ce a fost rănit de o morsă.
Despre boala iniţiatică pe care trebuie să o traverseze viitorul şaman s-au emis teorii dintre cele
mai diverse. Cea mai frecventă presupune tratarea şamanismului, şi în special a bolii iniţiatice
pe care o prevede aceasta, ca pe o maladie mentală. Referirea s-a făcut, ca în cazul lui A.
OHLMARKAS, la şamanismul arctic care ar exprima în mod evident influenţa modului cosmic
asupra labilităţii nervoase a locuitorilor din regiunile polare. Temperatura atmosferică foarte
scăzută, lipsa de vitamine, nopţile lungi, singurătatea ar fi cauzele pentru care sistemul nervos
al populaţiilor arctice este zdruncinat şi provoacă fie maladii mentale, fie transa şamanică.
Mircea ELIADE demolează, însă, ipoteza "şamanismului - fenomen arctic" [8] , aducând în
sprijinul său argumente convingătoare. În primul rând, peste tot în lume există o legătură
indestructibilă între vocaţia mistică a şamanului şi instabilitatea lui nervoasă, transa şamanică
nefiind un fenomen spontan şi organic. Concluzia este că şamanismul nu poate fi consecinţa
mediului fizic polar. Şamanii nu sunt sau nu trebuie să fie întotdeauna nevropaţi, dar "cei care
printre ei erau bolnavi, completează Mircea ELIADE, au devenit şamani tocmai pentru că au
reuşit să se vindece. De foarte multe ori, când vocaţia se revelează prin intermediul unei boli
sau a unui atac epileptic, iniţierea echivalează cu o vindecare. Obţinerea darului de a şamaniza
presupune chiar ieşirea din criza psihică declanşată de primele simptomuri ale vocaţiei. Iniţierea
se traduce, între altele, printr-o nouă integrare psihică"
[9]
.
Boala iniţiatică pe care o suferă Sofonie şi şamanul în genere, comportă schema tradiţională a
Sofonie nu este altceva decât însemnul vocaţiei sale de şaman pe care o va conştientiza mai
târziu, după un lung proces de iniţiere.
În Siberia meridională alegerea şamanului, precizează acelaşi Mircea ELIADE, poate fi mijlocită
de un accident. Spre exemplu, zeii îl aleg pe viitorul şaman fulgerându-l sau arătându-şi voinţa
prin anumite pietre meteorice, căzute din cer. Un membru al populaţiei iglulik, de pildă, poate
deveni şaman după ce a fost rănit de o morsă.
Despre boala iniţiatică pe care trebuie să o traverseze viitorul şaman s-au emis teorii dintre cele
mai diverse. Cea mai frecventă presupune tratarea şamanismului, şi în special a bolii iniţiatice
pe care o prevede aceasta, ca pe o maladie mentală. Referirea s-a făcut, ca în cazul lui A.
OHLMARKAS, la şamanismul arctic care ar exprima în mod evident influenţa modului cosmic
asupra labilităţii nervoase a locuitorilor din regiunile polare. Temperatura atmosferică foarte
scăzută, lipsa de vitamine, nopţile lungi, singurătatea ar fi cauzele pentru care sistemul nervos
al populaţiilor arctice este zdruncinat şi provoacă fie maladii mentale, fie transa şamanică.
Mircea ELIADE demolează, însă, ipoteza "şamanismului - fenomen arctic" [8] , aducând în
sprijinul său argumente convingătoare. În primul rând, peste tot în lume există o legătură
indestructibilă între vocaţia mistică a şamanului şi instabilitatea lui nervoasă, transa şamanică
nefiind un fenomen spontan şi organic. Concluzia este că şamanismul nu poate fi consecinţa
mediului fizic polar. Şamanii nu sunt sau nu trebuie să fie întotdeauna nevropaţi, dar "cei care
printre ei erau bolnavi, completează Mircea ELIADE, au devenit şamani tocmai pentru că au
reuşit să se vindece. De foarte multe ori, când vocaţia se revelează prin intermediul unei boli
sau a unui atac epileptic, iniţierea echivalează cu o vindecare. Obţinerea darului de a şamaniza
presupune chiar ieşirea din criza psihică declanşată de primele simptomuri ale vocaţiei. Iniţierea
se traduce, între altele, printr-o nouă integrare psihică"
[9]
.
Boala iniţiatică pe care o suferă Sofonie şi şamanul în genere, comportă schema tradiţională a
oricărui mit: suferinţă - moarte - înviere. Această "maladie" neaşteptată este echivalentă, din
punct de vedere simbolic, cu moartea iniţiatică pe care orice erou civilizator trebuie să o treacă
pentru a deveni un Altul, un nemuritor căruia accesul la sacru să nu-i mai fie refuzat. Copilul
Stan, profanul de dinaintea accidentului, moare simbolic prin boala pe care o suferă pentru a
renaşte cu o altă identitate, pentru a deveni Sofonie călugărul.
Oricare ar fi metoda de alegere - ereditate, vocaţie, accident - un şaman este recunoscut doar
după ce a primit o dublă instruire: de ordin extatic (vise, transe) şi de ordin tradiţional (tehnici
şamanice, nume şi funcţii ale diferitelor spirite, mitologii, limbaj secret). Ucenicul Stan, viitorul
şaman deghizat în călugărul Sofonie va trece printr-o lungă perioadă de instruire livrescă, timp
în care puterile sale magice nu întârzie să apară: "Pururi în cetiri de cărţi sfinte sau în rugăciuni,
nesmintit de la înfrânări şi vegheri, viaţa lui, vreme de treizeci de ani trăită fără nici un ascunziş
în văzul întregului sobor, fusese o viaţă de sfânt" [10] .
Cu Stan "se petreceau lucruri ciudate" [11] , deconspiră naratorul voiculescian. Roadele iniţierii
sale magice se fac simţite pe zi ce trece în văzul tuturor. Aşa că, ducându-se odată să ia apă de
la fântână, ucenicul Stan se pomeneşte săvârşind miracole: "Dar înainte de a ajunge la fântână,
întinse mâna, şi roata cu lanţ se desfăcu singură, neatinsă, găleata se afundă, şi până ce
băiatul s-o apuce, ea porni să urce de la sine" [12]
O şedinţă şamanică comportă, în genere, mai multe elemente componente: 1. chemarea
spiritelor auxiliare, de cele mai multe ori ale animalelor şi comunicarea cu ele într-un limbaj
secret; 2. bătaia tobelor în vederea călătoriei mistice; 3. transa (simulată sau reală) în timpul
căreia sufletul şamanului a părăsit corpul pentru a efectua călătoria iniţiatică. Scopul oricărei
şedinţe şamanice este, conchide Mircea ELIADE, "obţinerea extazului, numai în starea de extaz
şamanul poate să zboare sau să coboare în Infern, adică îşi poate împlini misiunea sa de vraci
sau de psihopom" [13] .
Dintre toate povestirile voiculesciene care tratează problema şamanismului, într-o manieră mai
mult sau mai puţin camuflată, cea mai explicită în ceea ce priveşte etapa finală a şedinţei
şamanice, extazul, se dovedeşte a fi Schimnicul. Interpretarea extazului ca o dovadă a putinţei
de a depăşi condiţia umană, istorică, prin care şamanul reuşeşte să capete diverse forme
animaliere ce-i înlesnesc comunicarea cu Cerul sau cu Infernul, este dată de părintele Teoctist
în finalul povestirii: "Acest al doilea trup aburos îşi poate uneori părăsi lăcaşul, adică trupul de
carne, care rămâne nemişcat într-un somn adânc, în timp ce el călătoreşte ca un duh, la orice
chip vrea, de lup şi de alte năluci. Când se întoarce înapoi, omul se trezeşte fără să ştie ce a
săvârşit. Crede că a dormit"
Simbolismul morţii iniţiatice indică în practicile şamanice schimbarea regimului senzorial.punct de vedere simbolic, cu moartea iniţiatică pe care orice erou civilizator trebuie să o treacă
pentru a deveni un Altul, un nemuritor căruia accesul la sacru să nu-i mai fie refuzat. Copilul
Stan, profanul de dinaintea accidentului, moare simbolic prin boala pe care o suferă pentru a
renaşte cu o altă identitate, pentru a deveni Sofonie călugărul.
Oricare ar fi metoda de alegere - ereditate, vocaţie, accident - un şaman este recunoscut doar
după ce a primit o dublă instruire: de ordin extatic (vise, transe) şi de ordin tradiţional (tehnici
şamanice, nume şi funcţii ale diferitelor spirite, mitologii, limbaj secret). Ucenicul Stan, viitorul
şaman deghizat în călugărul Sofonie va trece printr-o lungă perioadă de instruire livrescă, timp
în care puterile sale magice nu întârzie să apară: "Pururi în cetiri de cărţi sfinte sau în rugăciuni,
nesmintit de la înfrânări şi vegheri, viaţa lui, vreme de treizeci de ani trăită fără nici un ascunziş
în văzul întregului sobor, fusese o viaţă de sfânt" [10] .
Cu Stan "se petreceau lucruri ciudate" [11] , deconspiră naratorul voiculescian. Roadele iniţierii
sale magice se fac simţite pe zi ce trece în văzul tuturor. Aşa că, ducându-se odată să ia apă de
la fântână, ucenicul Stan se pomeneşte săvârşind miracole: "Dar înainte de a ajunge la fântână,
întinse mâna, şi roata cu lanţ se desfăcu singură, neatinsă, găleata se afundă, şi până ce
băiatul s-o apuce, ea porni să urce de la sine" [12]
O şedinţă şamanică comportă, în genere, mai multe elemente componente: 1. chemarea
spiritelor auxiliare, de cele mai multe ori ale animalelor şi comunicarea cu ele într-un limbaj
secret; 2. bătaia tobelor în vederea călătoriei mistice; 3. transa (simulată sau reală) în timpul
căreia sufletul şamanului a părăsit corpul pentru a efectua călătoria iniţiatică. Scopul oricărei
şedinţe şamanice este, conchide Mircea ELIADE, "obţinerea extazului, numai în starea de extaz
şamanul poate să zboare sau să coboare în Infern, adică îşi poate împlini misiunea sa de vraci
sau de psihopom" [13] .
Dintre toate povestirile voiculesciene care tratează problema şamanismului, într-o manieră mai
mult sau mai puţin camuflată, cea mai explicită în ceea ce priveşte etapa finală a şedinţei
şamanice, extazul, se dovedeşte a fi Schimnicul. Interpretarea extazului ca o dovadă a putinţei
de a depăşi condiţia umană, istorică, prin care şamanul reuşeşte să capete diverse forme
animaliere ce-i înlesnesc comunicarea cu Cerul sau cu Infernul, este dată de părintele Teoctist
în finalul povestirii: "Acest al doilea trup aburos îşi poate uneori părăsi lăcaşul, adică trupul de
carne, care rămâne nemişcat într-un somn adânc, în timp ce el călătoreşte ca un duh, la orice
chip vrea, de lup şi de alte năluci. Când se întoarce înapoi, omul se trezeşte fără să ştie ce a
săvârşit. Crede că a dormit"
Experimentând cu propriile sale simţuri depăşirea limitei impusă de condiţia sa de muritor,
şamanul "descoperă o dimensiune a realităţii care rămâne inaccesibilă neiniţiaţilor" [15] .
Această "sensibilitate mistică cum o numeşte Mircea ELIADE este una cu anularea limitelor
profane ale existenţei şi cu accederea într-un plan supraraţional al manifestării religioase, în
fond o nouă naştere."""
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu