Dumnezeu imi este simpatic

- „Dumnezeu îmi este simpatic, dar dacă eu nu aş mai exista, pentru mine şi El ar dispărea.
Aşa că important pentru mine nu este să-i fac acestui Dumnezeu pe plac, decât în măsura în care
consider că îmi fac mie pe plac, în a-i face Lui pe plac.
Indiferent ce s-ar spune, lumea se învârte în jurul meu. Dacă eu nu aş mai fi, nici lumea nu ar mai fi
pentru mine.
Dacă am fost creat de Dumnezeu şi dacă pot fi distrus oricând de Acesta, nu înseamnă că trebuie să-mi
supun viaţa Lui, pentru că nu cred că i-am cerut eu să mă creeze (ar fi o contradicţie aici), deci sunt liber
să fac ce vreau cu viaţa mea, chiar dacă mi-a fost dăruită de altcineva, aceasta deoarece mi-a fost
dăruită necondiţionat - pentru că acest dar nu a fost un schimb, nu a făcut, să zicem aşa, obiectul unui
contract între mine şi El în care să scrie: uite Doamne, tu îmi dai viaţă, eu îţi slujesc!
Aceasta e imposibil, pentru că eu sunt viaţa şi din momentul în care m-am trezit la viaţă pot face ce
vreau eu cu ea; în orice caz, nu voi face prostia să mi-o iau singur, ar fi un semn de slăbiciune: ar arăta
că nu mă pot împotrivi Lui.
De aceea, indiferent de care mi se pare că ar fi acţiunea Lui, dacă nu va voi să mă distrugă (asta în
cazul în care ar putea aceasta, în cazul când El m-a creat), voi lupta împotriva Lui dacă e cazul cu cele
mai puternice arme existente: raţiunea, cunoaşterea directă şi iubirea.
Dacă îmi va face rău, îl voi ierta şi-l voi iubi, căci dacă există un astfel de Dumnezeu cum îl prezintă
vulgar variantele exoterice ale diferitelor religii: un tiran suprem care să conducă lumea cum are chef:
când cu ură, când din răzbunare, când mânios; care să pedepsească cu pedepse crude oamenii, cu un
orgoliu propriu nemăsurat, cerând de la toată creaţia slavă, şi cu un egoism prost înţeles, fără măsură,
făcând creaţia doar pentru plăcerea proprie, nu şi pentru plăcerea acesteia…
Dacă există un astfel de Dumnezeu, voi căuta să-i arăt ce înseamnă a dărui fără a cere nimic în schimb,
ce înseamnă a fi umil, a face bine celorlalţi fără a le cere nimic în schimb, ce înseamnă a-i ghida pe cei
care doresc pentru ca fiecare din ei să atingă fericirea şi beatitudinea supremă; ce înseamnă şi ce bucurie
te pătrunde când eşti calm, liniştit şi plin de iubire tot timpul, indiferent de atitudinea întregii lumi faţă de
tine.
Aşadar, dacă ar fi un astfel de Dumnezeu, eu aş fi mai puternic decât el: Iubirea mi-ar da această forţă,
Iertarea şi Raţiunea obiectivă mi-ar întări-o, iar liniştea şi seninătatea date de înţelegerea şi acceptarea
Realităţii aşa cum este ar face-o invulnerabilă.
Dar un astfel de Dumnezeu nu este decât în capetele întunecate ale unor oameni – copii care se joacă
în noroi şi confundă fiarele pădurii cu Dumnezeu sau, în cel mai bun caz, confundă atributele unui om
degenerat, neevoluat (mânie, mândrie, orgoliu, trufie, vanitate, tristeţe, ură) cu atributele lui Dumnezeu.
Dacă numesc prin noţiunea de „Dumnezeu” pe cineva mai puternic decât mine, atunci sigur acest
cineva este Iubirea întruchipată care dăruie tot timpul fără a aştepta nimic în schimb, este Beatitudinea
vieţii care se bucură de comuniunea cu tot ce există, este Liniştea, Pacea, Calmul, Mulţumirea şi Tăcerea
absolută neclintită în măreţia şi forţa cunoaşterii esenţei vieţii şi a manifestării: comuniunea fiinţelor,
bucuria eternă a jocului mirific al vieţii întru contemplarea Eternului Mister…”
Aici, zise Călugărul, el s-a oprit puţin, aducând o tăcerea misterioasă în sufletele noastre, al celor care îl
ascultau, contemplându-i faţa care radia de o lumină plină de măreţie şi seninătate şi întregul lui mod de
a fi: un om care nu cunoştea frica, un om care nu mai era supus patimilor şi care se putea bucura liniştit
de contemplarea Adevărului.
Apoi, văzând pe chipurile unora dintre ascultătorii săi o oarecare nedumerire, încercă să aducă un
surplus de lumină ideilor transmise:
„ - Nu caut a fi dintre aceia care se cred mai puternici decât Dumnezeu, pentru că eu ştiu că este
Dumnezeu, dar nu fac greşeala de a mi-l imagina pe acesta mai slab decât mine (din orice punct de
vedere).
Dumnezeu este mai puternic decât mine, şi cum am descoperit că în acest univers puterea cea mai
mare o are Cunoaşterea obiectivă şi Iubirea, dăruirea necondiţionată a binelui pentru întreaga creaţie,
Dumnezeu sigur e mai statornic în ele decât mine.
Cel care are în el aceste puteri, chiar dacă este învins, iese întotdeauna ÎNVINGĂTOR.
Răsplata sa, unica şi cea mai mare, este tocmai manifestarea acestor puteri: a Contemplării directe a
Adevărului şi a Iubirii, a dăruirii necondiţionate a Binelui pentru toate fiinţele care te înconjoară în măsura
cunoaşterii date de Dreapta Discriminare a adevăratului Bine.”
Călugărul a povestit cu însufleţire discursul prietenului său, urmărind din când în când reacţia pelerinilor
la spusele lui. Aceştia la început au fost puţin nedumeriţi şi uimiţi de modul de abordare a problemei puse
în discuţie, dar mai spre sfârşit liniştea se coborâse şi în sufletele lor, părând să înţeleagă mesajul
povestirii.
Oricum, în mintea „ateului” părură să rezoneze mai mult, din întregul discurs relatat de Călugăr,
cuvintele legate de Contemplarea directă a Adevărului.
Îl frământau de mult problemele Cunoaşterii Realităţii şi a Adevărului şi se grăbi să nu piardă ocazia
spre a-l întreba şi pe Călugăr în legătură cu acestea, presimţind într-un fel că acesta îi va aduce lămuririle
mult aşteptate în această privinţă.
- Părinte, zise el, trebuie că prietenul dumitale e un om şi jumătate după cum gândeşte, dar pentru că
tot a pomenit el în discursul său de Contemplarea directă a Adevărului, mă gândeam dacă nu ai binevoi
să ne aduci mai multă lumină în legătură cu această problemă, pe care, mărturisesc, pe mine mă
preocupă de mult timp.
- Da… zise Călugărul ca şi cum se aşteptase la reacţia acea-sta din partea „ateului”. Spuse acest „da…”
ca şi cum, într-un fel sau altul, întregul său discurs de până atunci era menit să-i aducă pe ascultătorii săi
în acest punct. Spuse acest „da…” arătând clar pentru cine ştia să asculte că era mulţumit că se apropia
foarte mult de scopul întâlnirii sale cu pelerinii.
- Da… Bine!, completă el. Vă voi povesti acum despre cum s-a întâlnit sihastrul Daniel cu cineva care
cunoştea Adevărul.
Toţi pelerinii aşteptau, după toate povestirile pe care le spusese Călugărul până atunci, această
povestire cu sufletul la gură, convinşi fiind că va fi ceva deosebit şi demn de tratat cu maximă atenţie.
Şi Călugărul începu să istorisească.