Meritul Mantuirii

- Un rege foarte puternic, care avea un regat imens, întins în cele patru bătăi ale vântului, a convocat
la curte o întrunire a oamenilor care erau consideraţi cei mai înţelepţi din regatul său şi aşezându-se în
faţa lor le-a zis:
- Ştiţi că împărăţia mea se întinde în cele patru zări şi puţini sunt aceia care-i cunosc toată întinderea.
Fiind o împărăţie mare cei mai mulţi dintre supuşii mei nu ştiu unde este Cetatea cea Mare - nu ştiu unde
stau eu, conducătorul acestui regat.
De aceea doresc ca fiecare dintre voi să plece într-o parte a regatului meu şi să arate oamenilor din
acea parte drumul cel mai potrivit şi mai scurt pe care pot veni din acea parte a regatului, cu mijloacele
specifice acelei părţi, până la Cetatea mea de scaun, pentru a ajunge să mă cunoască şi să vorbească cu
mine, dacă doresc.
Aşadar, plecaţi în regat pentru a-mi îndeplini porunca, dar luaţi aminte să adoptaţi îndrumările voastre
pentru drum specificului regiunii în care veţi merge. Astfel, în descrierea drumului şi a mijloacelor
necesare pentru a-l parcurge va trebui să ţineţi seama de temperamentul oamenilor: unii merg mai
repede, alţii mai încet; unora le place să întrebe de direcţie cât mai des, stând mai prost cu orientarea,
alţii sunt mai rezistenţi şi au nevoie de popasuri mai rare. Să ţineţi cont de mijloacele de transport pe
care fiecare le foloseşte: unii folosesc caii, alţii cămilele, alţii elefanţii, alţii asinii, alţii diferite mijloace
tehnice de transport cu diferite performanţe, alţii vor veni pe jos ş.a.m.d.
Să luaţi apoi în considerare punctele de reper specifice fiecărei regiuni în parte: munţii şi văile,
drumurile şi câmpiile care trebuie traversate venind din acea regiune încoace.
Să le spuneţi apoi să-şi ia merindele şi faptele bune cu ei, să se poarte cuviincios pe drum încoace şi să
fie foarte atenţi pe unde merg, spre a nu se rătăci.
Şi apoi să fie atenţi să nu confunde Cetatea Mea cu alte mari cetăţi care le vor întâlni pe parcurs.
Să le spuneţi că Cetatea Mea se deosebeşte de toate celelalte, fiind cea mai mare, cea mai măreaţă,
cea mai frumoasă, cea mai plină de bogăţie şi cea mai enigmatică pe care o vor întâlni vreodată. Când o
vor vedea, vor şti că e ea dacă mintea lor va tăcea, incapabilă fiind să găsească vreun cuvânt sau vreo
idee care să descrie această Cetate a Mea. Acesta e semnul suprem de recunoaştere.
Înţelepţii au ascultat cuvântul regelui şi l-au împlinit întocmai. Şi astfel, urmând indicaţiile înţelepţilor,
diferiţi oameni din diferite regiuni au întreprins călătoria şi l-au întâlnit pe Rege, bucurându-se de
măreţia, înţelepciunea şi dărnicia sa.
Alţii însă s-au mulţumit doar să vorbească despre drum, des-pre călătorie, făcând diferite presupuneri
despre ce e necesar pentru drum, despre direcţia ce trebuie urmată, despre ceea ce puteau întâlni pe
drum, despre ce e la capătul drumului etc. Şi astfel îşi pierdeau mult timp în astfel de discuţii fără rost.
Ba mai mult, când mai vizitau câte o altă regiune a împărăţiei sau intrau în contact cu alţi oameni din
alte regiuni, se luau la ceartă cu aceştia că drumul pe care ei îl ştiu nu este bun, că înţeleptul care i-a
învăţat pe ei nu cunoştea de fapt drumul, susţinând sus şi tare că singurul care cunoaşte drumul adevărat
e doar Înţeleptul care i-a învăţat pe ei.
Unii care aveau mai multă minte îşi ziceau că aşa ceva nu se poate, că regele nu ar fi permis ca falşi
înţelepţi să dea îndrumări false despre drum la majoritatea oamenilor din împărăţie, cu excepţia micului
grup din care ei făceau parte şi care a fost călăuzit de un anumit înţelept.
Şi ei se apropiau de adevăr: nu numai că regele a trimis înţelepţii săi în fiecare regiune ca să
povestească despre Cale în mod corespunzător şi specific acelei regiuni, dar după ce aceştia s-au întors,
terminându-şi misiunea, a trimis alţi şi alţi înţelepţi în fiecare regiune în parte, cât mai des posibil, ca
oamenii să nu uite care sunt drumurile corecte care duc la Cetatea Lui.
- Ei, dragii mei ascultători, încheie Călugărul, ce credeţi voi despre aceşti oameni care se ceartă între ei
în privinţa diferitelor căi, în loc să le pună în practică şi să le parcurgă, ajungând la Cetatea din Mijlocul
Împărăţiei şi să se bucure de darurile şi bucuriile găsite acolo?
Nu-şi pierd ei vremea degeaba?
Unde mai pui că uneori îşi fac şi rău unii altora încercând să se oblige unii pe alţii să recunoască că
drumul lor e mai bun. Oare nu vor fi ei pedepsiţi de către Rege pentru tulburarea liniştii şi păcii din
regatul său?
- Asta e evident, îi răspunse Călugărului cel care îl întrebase mai înainte dacă le va vorbi despre
împărăţia lui Dumnezeu.
Călugărul îşi opri privirea asupra lui şi cu o voce blândă îi spuse:
- Ei, acum v-am vorbit despre Împărăţia lui Dumnezeu!
- Dacă tot ai vorbit de pedeapsa şi răsplata pe care Regele o va da, zise Gheorghe (tulburând strident
tăcerea naturală pe care o lăsară în sufletele ascultătorilor ultimele cuvinte ale Călugărului), poţi să ne
vorbeşti puţin în acest context părinte despre Rai şi Iad?
- Dacă voi doriţi, vă voi povesti mai întâi o istorioară despre o pedeapsă pe care a primit-o un mare
păcătos.
Pelerinii dădură aprobator din cap şi atunci Cuvintele Conştiinţei coborâră iarăşi asupra lor: