Ce este un copac?

- Sihastrul Daniel trăia de cincisprezece ani în peşterile din munţi. Postea foarte mult şi se ruga
necontenit, nădăjduind că astfel se va mântui şi îşi va asigura un loc în Rai, în grădinile preafericiţilor.
Lumea a auzit de el, aşa că oamenii îl căutau să le dea poveţe. Tot aşa, în jurul lui s-au strâns câţiva
ucenici dornici şi ei de mântuire.
Deşi se nevoiau mult şi sufereau din cauza foamei, a austerităţilor la care se supuneau şi mai ales din
cauza luptei cu „demonii”, ei continuau cu credinţă, răbdători în suferinţa lor, sperând în răsplata mult
râvnită a mântuirii.
Aşadar sihastrul nostru, odată, într-o duminică, cum trecea printr-o pădure numai ce vede un ţăran
tânăr, cam la 25 de ani, ce tăia de zor lemne în această zi sfântă de sărbătoare.
Daniel hotărî să se apropie de acest om spre a-l mustra din cauza păcatului său:
- Bine te-am găsit, tinere!, încercă el să înfiripe discuţia.
Tânărul îşi vedea însă mai departe de treabă netulburat.
Supărat puţin că nu i se răspunde la salut, pusnicul Daniel, acum în vârstă de 60 de ani, începu a-l
mustra:
- Frumos îţi şade tinere să nu-i saluţi pe bătrâni. Oricum, toate ca toate, dar să lucrezi în sfânta zi de
Duminică e păcat mare, zise sihastrul, îngrijorat de soarta tânărului. Măi copile, ţie nu ţi-e frică de mânia
lui Dumnezeu?
Tânărul se opri o clipă din lucru. Pe faţa lui se citea o linişte şi o netulburare de nepătruns, iar ochii îi
luceau într-un fel ciudat, de parcă ar fi cuprins cu ei tot Universul. Arăta ca şi cum s-ar fi contopit cu
întreaga pădure şi în faţa acestei viziuni bătrânul îşi mai potoli avântul.
Privindu-l atent pe tânăr îşi dădu seama dintr-o dată că se simţea ca în faţa unei fiinţe venită din alte
lume.
Un fior prelung îi străpunse inima şi se simţea de parcă ar urma să se petreacă o minune. Doi ochi de
cristal îi sfredeleau acum cele mai adânci taine ale sufletului său şi după un scurt moment de tăcere, în
care Daniel a întâlnit privirea tânărului şi în care s-a simţit şi el absorbit de liniştea din ochii acestuia;
purtate de o adiere uşoară şi parcă cufundându-se cu zgomotul crengilor copacilor printre care se juca
zglobie o uşoară adiere de vânt, netulburată parcă de la începuturile lumii; patru vorbe ale tânărului l-au
izbit pe Daniel în străfundul sufletului său.
- Moşului, tu ştii ce este un copac?
Bătrânul fu surprins de o astfel de întrebare şi după ce rămase puţin uimit, îşi reveni în grabă,
gândindu-se ce întrebare prostească i s-a pus. Bineînţeles că ştia:
- Un copac este… un copac!
Şi privea un copac din apropiere ca pentru a se convinge că avea dreptate.
- Da ce-ţi veni să mă întrebi tocmai aceasta, continuă ridicând puţin vocea pusnicul, răspunde tu
întrebării care ţi-am pus-o eu şi nu mai încerca să mă duci cu vorba.
Tânărul lăsă securea din mână, se aşeză pe un copac doborât la sânul pământului şi îl pofti apoi şi pe
bătrân să şadă printr-un gest larg al mâinii, ca şi cum în acelaşi timp ar fi încercat să-i spună acestuia să
stea şi să privească puţin în jur. Moşul se aşeză încet, pe când continua să-l privească cu atenţie pe tânăr.
Ochii acestuia erau acum pierduţi parcă departe şi îmbrăţişau misterios tocmai copacul pe care îl privise
şi el mai înainte, când încerca să găsească un răspuns la acea întrebare ciudată.
Aşa că ochii bătrânului începură şi ei să caute din nou la acel copac. Fără a-şi întrerupe contemplarea,
tânărul spuse ca pentru sine:
- Acesta (se uita la copac) este Ceva, dar nu ştiu ce…
Apoi continuă, de data aceasta adresându-se direct bătrânului:
- Vezi tu, moşule, pentru mine acesta nu este un copac, ci este un MISTER.
- Cum adică, ce vrei să spui? îl întrerupse pusnicul oarecum neliniştit. Simţea sinceritatea tânărului şi
simţea că acesta încerca să-i transmită ceva, dar nu putea încă să dibuiască ce anume.
Tânărul tăcea şi continua să privească copacul.
Întrebarea „ce este un copac?” răsuna încă în urechile bătrânului şi dacă la început i se păru
prostească, privind şi el acest copac din ce în ce mai atent, realiză dintr-o dată că până atunci nu s-a
întrebat niciodată aşa ceva. Şi aceasta deoarece credea că ştia. Dar acum intuia oarecum că aceasta e o
întrebare la care nu e uşor să răspunzi.
- Nu înţeleg ce vrei să-mi spui, reluă deci bătrânul puţin abătut, lămureşte-mă fiule.
- Odată, în urmă cu câţiva ani, era într-o zi de sărbătoare şi eu m-am retras în liniştea pădurii să mă
pot gândi mai bine la îndemnul care ni l-a făcut preotul la slujba de dimineaţă, de a încerca să cunoaştem
direct pe Dumnezeu.
Era o zi frumoasă, păsările ciripeau vorbele lor gângurite printre ramurile copacilor şi eu, aşezat la
umbra unui copac înalt, îl priveam de jos şi mi se părea că acesta atingea cu vârfurile lui semeţe
neobosiţii nori puşi veşnic pe fugă, care parcă totuşi în acel moment se odihneau şi ei pentru o clipă.
L-am simţit pe Dumnezeu atunci în orice şi mi-am zis: ce-ar fi să încep să-l cunosc cum ne-a îndemnat
preotul bătrân. Ştiam şi simţeam că Dumnezeu este peste tot, fiind atot-prezent, aşa că mă gândeam că
ar trebui să fie şi în copacul din faţa mea.
Mă gândeam că dacă aş şti ce este copacul, dacă l-aş cunoaşte pe acesta, aş cunoaşte şi pe Dumnezeu.
Aşadar am început să mă întreb: “ce este un copac?” şi am hotărât să continui a-mi repeta această
întrebare până voi găsi un răspuns.
Priveam deci copacul şi parcă eram neputincios. Am constatat şi eu că mă aflam în faţa a ceva care
avea numele de Copac, avea o formă oarecare pe care o puteam percepe dar în sinea mea am realizat că
nu ştiam ce este acest Ceva.
Eram foarte confuz şi dintr-o dată lumea se transformase pentru mine: priveam ceva, dar nu ştiam ce!
Încercând parcă totuşi să găsesc nişte răspunsuri, m-am întrebat iarăşi şi iarăşi: totuşi, ce este un copac?
Oare chiar să nu ştiu?
Şi aşa mi-am petrecut aproape jumătate din zi, rătăcind prin pădure şi devenind din ce în ce mai
revoltat, nici eu nu ştiam împotriva a exact ce. Dar era clar: îmi constatasem neştiinţa: nu ştiam nici ce
este pământul, apa, aerul, ce este cerul...
M-am trezit astfel dintr-o dată înconjurat din toate părţile de Mister.
Am realizat atunci instantaneu că nimeni nu ştia cu adevărat răspunsul la aceste întrebări, dar pentru
simplul motiv că omul a dat un nume la tot ceea ce percepe, el crede că ştie, că cunoaşte ceea ce
percepe...
Iată moşule, de aici a pornit toată confuzia: de la un nume, de la numele dat unor forme percepute
parţial. Pe baza nume-lui s-au construit idei, teorii, concepte, iar de la ele s-au realizat realităţi mentale
în care majoritatea oamenilor sunt acum prinşi ca într-o închisoare, nemaiputând a vedea Realitatea
adevărată: Misterul, nemaiputând să vadă obiectiv Ceea Ce Este. Ei confundă ceea ce este cu ceea ce
cred ei despre ceea ce este. De aci vin toate necazurile şi frământările inutile ale oamenilor.
Ascultă moşule atent cum stă treaba: renunţă la nume, renunţă la idei, teorii, concepte - fie ele chiar
de Dumnezeu sau mântuire, sau Rai, sau Iad... sau copac, cer, sau pământ... sau altele, şi contemplă
Ceea Ce Este, sustrage-te din iluzie şi cu-fundă-te în Întreg, cufundă-te şi contemplă Ceea Ce Este!
Bătrânul Daniel ascultase cu mare atenţie toată povestea tânărului (la fel ca şi pelerinii noştri, de altfel)
şi a înţeles spontan că acesta avea dreptate, dar mintea lui încă nu era convinsă pe de-a întregul.
Căzu pe gânduri şi continuă să privească la copacul cu
pricina, pe când tânărul se ridică şi se îndreptă spre
lemnele sale.
Apoi îi veni în minte o întrebare şi, dorind să i-o pună
tânărului, se întoarse şi îl căută cu privirea, dar constată
uimit că acesta nu mai era de găsit.
Se ridică agale şi simţi cum şi el începu să se
integreze puţin cu natura – acum începea să înţeleagă
privirea tânărului care la început l-a nedumerit.
Întrebarea pe care a vrut să o pună misteriosului
tânăr o păstră pentru sine şi, adaptând-o, şi-o puse
sieşi:
- Oare cine sunt eu?
Pe măsură ce căuta un răspuns, vedea din ce în ce
mai bine că se afla în faţa unui nou început...
Călugărul şi-a încheiat povestirea şi era mulţumit.
Înainte ca ceilalţi să apuce să mai zică ceva, el se ridică
în picioare gata de plecare:
- Bine, asta a fost, acum trebuie să plec! Să ne
vedem sănătoşi...
Pelerinii erau surprinşi de plecarea bruscă a
Călugărului şi doar Alexandru reuşi să mai spună ceva
înainte ca misteriosul Călugăr să-şi piardă urma în
pădure:
- Să ne revedem sănătoşi părinte...
Atunci el realiză că nu l-a întrebat pe Călugăr cum se
numea, de ce mănăstire aparţinea, de unde venea şi
încotro se ducea.
- Misterios Călugăr, misterioase povestiri..., zise
pentru sine Alexandru.
Ceilalţi îl aprobară în gând, pe când se ridicau şi ei, pregătindu-se de plecare.
Mai aveau ceva de mers până la Mănăstire.