ganduri intr'o poiana

    Soarele strălucea arzător deasupra pădurii care, tainică aşa cum e ea dintotdeauna, păstra o linişte
misterioasă, care mai degrabă sau mai bine zis îşi alinta al ei freamăt necontenit, gesticulând neîntrerupt
din ramurile-i nenumărate ca un argument în plus pe care ea îl aducea în perpetua-i discuţie ce o purta
cu Vântul. Acesta îi răspundea Pădurii retrăgându-şi puţin suflarea pentru a cugeta mai adânc, apoi
revenea cu suflul său răcoritor şi aducător de înţelepciune, punând din nou pădurea în mişcare.
Când se pregătea să-i răspundă Vântului la o problemă destul de importantă pe care au tot cercetat-o
pentru a-i da de cap de o bună perioadă de vreme, atenţia îi fu atrasă de nişte zgomote străine, care i-au
tulburat puţin concentrarea. Privind atentă, văzu trecând prin ea un grup de zece – cincisprezece oameni
(mergând liniştiţi şi cufundaţi în gânduri fără număr) care urmau cărarea ce ducea la Mănăstirea din
vârful muntelui.
Pădurea se învioră. Îi plăceau oamenii căutători de adevăr. Ei erau destui de rari şi abia din când în
când treceau vreo câţiva atraşi de posibilitatea găsirii unor răspunsuri la frământările lor interioare, sus,
la Mănăstire.
- Mergem deja de patru ore, întrerupse tăcerea Alexandru, conducătorul grupului, dar în curând vom
ajunge la o poiană şi acolo ne vom odihni puţin trupurile şi le vom îndestula cu cele trebuitoare lor.
Toţi fură de acord, erau destul de obosiţi şi natura îşi cerea drepturile.
Poiana avea o formă circulară şi era plină de iarbă şi flori, care au încântat de îndată pe călători cu
miresmele lor aducătoare de linişte şi armonie.
În dreapta se vedea piscul muntelui, pe care era aşezată Mănăstirea, şi din loc în loc pelerinii puteau să
vadă şi urmele vagi ale cărării care urca pe munte.
- Aşadar, să ne odihnim, răsuflă uşurat Gheorghe (un om, cam la patruzeci de ani, semeţ şi mândru),
aşezându-se alături de ceilalţi în cerc şi începând a-şi scoate (care de mai câte) din cele ale gurii.
Forfota specifică pregătirii mesei aduse cu sine şi mici sporovăieli ale mesenilor, care animau încoace şi
încolo regatul aerian al poienii.
În acele momente în poiană răsări parcă din senin, pentru că nimeni nu-l văzuse venind, un Călugăr.
Avea cam la 30 de ani şi pe chipul său se reflectau liniştite pacea pădurii şi lumina soarelui. Doar vântul,
şugubăţ cum e el, mai tulbura din când în când armonia chipului său, jucându-se uşor cu pletele-i
curgânde în valuri.
- Bine ai venit părinte, îi dădu bineţe Alexandru pe când Călugărul se apropia de grup. Suntem un grup
de pelerini şi ne îndreptăm spre Mănăstire. Acum ne odihneam puţin. De bine-voieşti, vino şi te ospătează
şi dumneata la masa noastră, binecuvântând-o.
- Dar sigur dragii mei, cu plăcere, că vin de la drum lung.
Călugărul luă loc alături de ei şi, după ce binecuvântă masa, gustă puţin din nişte pâine cu brânză şi cu
miere.
- Părinte, îl întrerupse puţin unul din călători, cât mai e până la Mănăstire?
- Păi, păru că se gândeşte Călugărul, după unii încă nici n-aţi început să mergeţi către Ea, după alţii, aţi
şi ajuns!
Remarca puţin ciudată a Călugărului reduse considerabil foşniturile comesenilor şi acum toţi erau cu
ochii aţintiţi asupra lui.
- Cum adică, ce vrei să spui părinte?, întrebă nedumerit Gheorghe, a cărui atenţie încă îi mai era
distrasă de un măr din care tocmai se înfrupta ca un războinic.
Călugărul tăcu puţin, lăsând ochii o clipă în voia lor şi apoi îi aţinti spre Gheorghe, a cărui atenţie acum
era atrasă pe deplin.
- Cum să vă spun eu, zise el, pentru a vă face să înţelegeţi această problemă a Începutului şi
Sfârşitului e necesar să abordăm aceste noţiuni pe rând. Şi eu aş zice să începem cu păcatul originar, că
de acolo a început totul, nu?
Toată lumea dădu aprobator din cap, aşteptând într-un fel curioasă şi intrigată ce are să le spună
Călugărul despre această chestiune.


PACATUL ORIGINAR


- Pe mine, îşi reluă Călugărul expunerea, m-a lămurit în legătură cu această problemă un ţăran de la
munte.
Odată, trecând printr-un sat, am înnoptat la acesta şi, înainte să mă duc la culcare, am ascultat şi eu
atent poveştile pe care acesta a început să le spună copiilor săi înainte de culcare.
Am să vi le istorisesc şi vouă aşa cum le-a spus el. Era glumeţ ţăranul, aşa că le-a zis copiilor că are să
le spună o poveste despre Primul Moş care a trăit pe pământ, dar că această poveste poate fi spusă în
două feluri: unul mai lung şi altul mai scurt.
- Pe care vreţi să v-o spun prima?, îi întrebă el pe copii.
- Pe cea scurtă, îi răspunse cel mai mic dintre ei, puţin somnoros - să vedem dacă ne place. Dacă ne va
place, o vom asculta şi pe cea lungă.
- Ehei, dragii mei, îi îmbrăţişară călduros vorbele ţăranului pe copii, era demult, demult, un Moş Bătrân
- bătrân de nimeni nu ştia cât era de bătrân. El dormea de foarte mult timp, nimeni nu ştia de când, dar
iată că odată se trezi. Se simţea proaspăt şi dornic de muncă, aşa că a construit un Munte cu tot ce are
acesta nevoie: stânci, păduri, râuri, flori, poiene, pajişti şi de toate cele, căci era puternic acest Moş,
putea să creeze doar gândindu-se la ce voia să creeze.
Pe vârful Muntelui îşi construi o casă şi în jurul ei o grădină întinsă şi bogată în toate cele, cum nu se
mai văzuse până atunci.
Apoi îşi creă doi căţeluşi drăgălaşi şi simpatici, pe care-i numi Adămel şi Evana, care să salte prin
grădina lui şi să-i aducă şi lui o bucurie la bătrâneţe. Şi aşa trăiră o vreme tustrei, fericiţi şi liniştiţi.
Apoi, nu se ştie din ce motiv, Moşul se pare că se plictisise de căţeluşi şi dori să-i alunge din grădina sa.
Aşa că se gândi cum să facă să nu-i alunge prea brusc, să nu pară că era total nerecunoscător pentru
bucuria pe care i-o aduseră până atunci. Se gândi şi-i veni o idee: o să umple o farfurie cu lapte şi alte
farfurii cu diferite feluri de mâncare şi le va spune căţeluşilor că pot să mănânce orice, numai lapte nu.
El ştia că datorită naturii lor, datorită modului în care au fost crescuţi, a înclinaţiilor şi dorinţelor pe care
El însuşi le-a pus în ei, căţeluşii nu o să reziste prea mult să nu mănânce din farfuria cu lapte.
Şi atunci va avea un motiv să-i alunge, nu prea serios ce-i drept, dar pe căţei oricum nu-i duce capul la
argumente seri-oase. Plănuind totul, Moşul zâmbise răutăcios: găsise cum să scape de căţei.
Zis şi făcut. Aranjă cum plănuise şi căţeii s-au comportat întocmai cum prevăzuse - nici nu se putea
altfel, deoarece am uitat să vă spun că Moşul era atoateştiutor şi deci ştia perfect şi care erau toate
urmările acţiunilor sale.
Aşa că, bucuros de ispravă, Moşul alungă căţeii din grădina lui. Aceştia plecară trişti şi abătuţi, pentru
că-i alungase Stăpânul şi acum nu mai avea cine să le dea de mâncare şi să se joace cu ei...
- Ce Moş rău, îl întrerupse copilul cel mai mare. Povestea asta, tată, am înţeles că are şi o formă mai
lungă; aceasta se termină mai bine? Pentru că eu ştiu că poveştile se termină întotdeauna bine...
- Mie mi-a plăcut, se smiorcăi copilul cel mic (care era el de felul său mai răutăcios). Mi-a plăcut
şmecheria Moşului... Mi-e somn, mă duc să mă culc.
- Du-te dragul tatii, îi zise ţăranul, apoi întorcându-se către fiul cel mare îi zise: ţie o să-ţi spun
povestea cu final fericit. Ascultă:
Era odată în străbuni un Moş Bătrân, cu barbă blândă şi plin de înţelepciune. El trăia într-un vârf de
munte, într-un colţ uitat de lume împreună cu copilul său Adămel şi cu soaţa acestuia Evana.
Râurile vieţii curgeau pe acel munte şi dădeau, oricui dorea să bea din ele, sănătate şi tinereţe veşnică.
Munte semeţ şi mândru, aer curat şi pur, plin de miresme, stânci maiestuoase şi pline de curaj, păduri
umbroase, liniştitoare şi aducătoare de răcoare, flori alpine crescute în stâncă, zâmbind soarelui în faţă;
atmosferă de basm şi cadru de rai era locul în care crescuseră Adămel şi Evana.
Ei aveau un trai simplu, lipit de natură şi cunoaştere puţină, ca unii ce crescuseră izolaţi în acel vârf de
lume şi nu cunoşteau lumea. Nu cunoşteau ce e aceea mare, ce e aceea câmpie, ce-i deşertul, cascadele,
pădurile tropicale, ce-i oraşul, nu cunoşteau universul, nu cunoşteau lumea, nu se cunoşteau nici pe ei,
pentru că nu studiaseră şi nu se studiară până atunci. Nu au explorat şi nu căutat încă.
Erau doar la nivelul de simpli contemplatori ai naturii, încă neiniţiaţi în nici un fel în tainele ei, ei erau
acolo şi puteau doar să zică „exist şi mă bucur!” - doar atât.
Moşul, care era umblat prin lume şi cunoştea toate ascunzişurile, toate misterele şi secretele naturii şi
ale oamenilor, încerca să-i mai înveţe câte ceva, dar se lovea mereu de ignoranţa lor totală.
Încerca să le explice cum arată un oraş, un deşert sau o mare, să le spună de comportamentul, modul
de viaţă şi preocupările oamenilor de la oraş, dar era fără rost încercarea lui, pentru că copiii nu aveau
noţiuni de bază însuşite, noţiuni pe care şi le puteau însuşi doar intrând în contact direct cu lucrurile
despre care le povestea Moşul.
Pe copii aceste povestiri ale Moşului într-un fel îi atrăgeau, în alt fel îi şi speriau. Necunoscutul atrage şi
inspiră teamă în egală măsură.
Dar încetul cu încetul iată că se născu în ei, uşor, uşor, curiozitatea de a cunoaşte minunile de care le
povestea Moşul: avioane, maşini, vapoare, televizoare, radiouri, telefoane, cetăţi, arme, războaie, baluri,
dansuri, sateliţi, planete, ritu-aluri şi altele de cele. Parcă ceva în adâncul sufletului lor îi îndemna să
plece în lume. Pe de altă parte era siguranţa acelui loc de vis în care trăiau fericiţi, pe care, într-un fel, îl
îndrăgeau la fel de mult precum simţeau că ar îndrăgi misterioasa aven-tură în lumea necunoscută care îi
înconjura.
Moşul le vedea lupta aceasta interioară; nu voia nici el să-şi vadă copiii rămaşi pentru totdeauna
ignoranţi, necunoscători ai universului şi ai lumii, ştiind că cunoaşterea lumii, a oamenilor şi a propriilor
lor posibilităţi de exprimare îi va face, când le vor deţine, şi mai fericiţi decât erau acum.
În plus el ştia că această cunoaştere îi va ajuta cu timpul să devină din sclavi ai exteriorului, ai
circumstanţelor şi ai propriilor lor porniri lăuntrice neexplorate, şi deci nestăpânite, stă-pâni ai
exteriorului şi interiorului.
Se hotărî deci să facă tot ce-i stătea în putinţă să-şi determine copiii să coboare din acel vârf de munte
în lume. Nu putea să-i alunge pur şi simplu direct, aşa că încercă să o facă mai pe ocolite.
Aşa că într-o bună zi, punând pe masă o carte groasă numită Cartea cunoştinţei binelui şi răului le
spuse:
- Puteţi citi din toate celelalte cărţi pe care le am, dar din cartea aceasta să nu citiţi, căci în clipa în care
veţi citi, vă voi alunga de aici în lume, pentru că nu m-aţi ascultat - el ştiind că, datorită curiozităţii şi
inconştienţei lor, copiilor le va fi aproape imposibil să se abţină să nu citească din aceea carte...
Aici ţăranul se oprise, pentru că copilul cel mare adormise şi el.
Eu l-am privit în tăcere, l-am aprobat cu o privire şi m-am dus şi eu la culcare.
- Cam brusc sfârşit are povestea a doua, zise Gheorghe. Nu ai reuşit să afli continuarea de la ţăran?
- Continuarea e viaţa însăşi!, răspunse enigmatic Călugărul.
Alexandru ascultase cu atenţie povestirea Călugărului şi se părea că acesta nu răspunse direct
problemei Începutului care a fost pusă în discuţie iniţial...
- Ştiu la ce vă gândiţi, zise brusc Călugărul, dar eu nu vă voi da mură în gură. Va trebui să meditaţi la
ce v-am spus în legătură cu Începutul, pentru că mai multe nu e nevoie să vă spun! Cine are minte să
înţeleagă!
- Bine, bine, cum vrei tu părinte, zise Gheorghe puţin precipitat, fie cum zici tu – se gândea că acesta a
introdus o proble-mă greu de pătruns şi la care trebuie să mai mediteze – dar vorbeşte-ne despre sfârşit,
parcă aşa îţi era vorba.
- Nu aţi înţeles începutul şi vreţi să vă vorbesc despre sfârşit? Dar nu vedeţi că nu este sfârşit fără
început? Aceasta e învăţătura mea despre sfârşit!
- Ba vedem, răspunse cineva din grup, dar cum începutul celor care sunt a fost, vrem să ne vorbeşti
despre ce se va întâmpla la sfârşit cu ele.
- Cele ce au fost, sunt şi vor fi !, răspunse tunător Călugărul. Unde încape începutul şi sfârşitul aici?
Se lăsă tăcerea. Oamenii nu înţelegeau spusele Călugărului, dar le respectau.
Călugărul ştia că nu astfel de răspunsuri se aşteptau de la el, dar mai ştia că cineva trebuia să-i
şocheze din când în când cu răspunsuri neprevăzute şi ieşite din canoanele obişnuite pentru a-i trezi
puţin, chiar şi vremelnic, pe aceşti oameni din somnul ignoranţei lor copiate automat după gândirea
„turmei” în care crescuseră.
- Bine, întrerupse Călugărul tăcerea, înainte de a vă vorbi de sfârşit, să vorbim puţin despre ce se
întâmplă între început şi sfârşit, adică despre „desfăşurarea acţiunii”, nu? E logic doar. Aşadar vă voi mai
spune o poveste despre o Împărăţie care există şi de modul cum ea e condusă.
- Ne vei vorbi de împărăţia lui Dumnezeu şi de modul ei de organizare?, întrebă cineva.
- Eu vă voi spune deocamdată doar o poveste. Ascultaţi, vă rog: