Doar Natura...

Ramtha
                 Doar natura mi-a
                  fost învãt,ãtor

Extras din:
Ghidul începãtorului
pentru crearea realitãþii...

"""Fiind nevoit sã fiu îngrijit de cãtre femeile care ne însoþeau în marºul nostru,
entitate, am fost forþat sã le ascult, intimidat, umilit, ca sã zic aºa, dezbrãcat în faþa
lor ºi o bunã parte din mândria ºi ura mea au trebuit sã cedeze din considerente
de supravieþuire. Când nu puteam face nimic altceva, contemplam tot ce se afla în
jurul meu. Îl dispreþuiam pe om. Nu-l contemplam niciodatã pe om, cãci el avea un
suflet rãu. Cei care aveau suflet, erau fiinþe rele. Eram sigur de asta, deºi eram la
fel de rãu ca ºi ei. Când am contemplat cântul unui ºoim ºi rãsãritul soarelui ºi
strãlucirea sa de deasupra vãii, ºi am privit, într-o zi, moartea unei femei, entitate –
când soarele se afla în înaltul cerului – mi-am dat seama cã soarele fusese alãturi
de aceastã femeie ºi când se nãscuse în bordeiul ei ºi mi-am dorit sã înþeleg ce anume
avea soarele, iar omului îi lipsea. ªi în timp ce femeia îºi dãdea ultima suflare, pãsãrile
zburau deasupra râului pentru a se hrãni de cu searã, fãrã sã bage de seamã cã
aceastã femeie a murit. Aþi observat, v-aþi întrebat vreodatã cum se face cã viaþa îºi
continuã cursul atunci când noi credem cã se sfârºeºte? Bine cã face astfel. ªi m-am
gândit la toate aceste lucruri ºi toate acestea m-au învãþat în timpul lungii mele
recuperãri, entitate.
În timp ce am învãþat despre Sursã, nu am avut un învãþãtor care sã mã înveþe
ceva despre Sursã sau Tatãl. A fost o experienþã a simplitãþii pe care toþi o iau ca pe

ceva ce li se cuvine, ca sã zic aºa, o expresie bunã ºi potrivitã pentru a se folosi în
aceastã societate.
Am învãþat, ca sã zic aºa, de la vreme. Am învãþat de la zile. Am învãþat de la nopþi
ºi am învãþat de la fragila ºi nesemnificativa viaþã, care pãrea sã abunde în faþa distrugerii
ºi a rãzboiului. Învãþãtorul fiinþei mele era Sursa.
Pentru cã nu am avut privilegiul de a fi educat în aºa numitele ºtiinþe, pentru cã
nu am avut privilegiul de a mã exprima ca fiinþã umanã, eu am fost cel care, din urã,
suferinþã inexplicabilã, deznãdejde ºi tristeþe nu mai aveam nicio provocare, cu excepþia
probabil a raþiunii ce m-a adus aici. La acea vreme nu ºtiam cã eu eram raþiunea care
m-a adus aici. Dar datoritã acestor lucruri ºi întrucât am învãþat sã înþeleg un element
pe care îl gãseam cu mult mai puternic decât omul, un element pe care îl gãseam cu
mult mai inteligent decât omul, un element care am vãzut cã poate trãi într-o coexistenþã
paºnicã pe lângã om ºi în pofida sa, acesta trebuie sã fie Dumnezeul Necunoscut – ºi,
vezi tu, dragã entitate, elementele au fost cele care m-au învãþat.
ªi sunt foarte norocos cã am fost învãþat de cãtre elemente naturii ºi învãþând cu
ele, niciunul nu mi-a reproºat cã greºesc. Iar elementele nu mi-au arãtat niciodatã
eºecul, vedeþi voi, pentru cã ele sunt consecvente.
Aºa am învãþat. Am învãþat de la ceva care este consecvent, care nu greºeºte
niciodatã, care e uºor de înþeles, dacã omul îºi propune asta. ªi datoritã acestui lucru,
ca sã zic aºa, nu m-am aflat la cheremul ipocriziei dogmei, al credinþei superstiþioase,
sau al dumnezeilor cu multe feþe pe care omul încearcã sã-i mulþumeascã, sau al modului
de a gândi cã suntem mai prejos de perfecþiune ºi cã nu o putem obþine niciodatã. Am
refuzat sã am de a face cu acest tip de învãþãturã. De aceea mi-a fost mai uºor sã
realizez într-o singurã existenþã ceea ce multora le-a luat milenii, deoarece ei l-au privit
pe Dumnezeu prin ochii altora. Ei l-au cãutat pe Dumnezeu în legile guvernamentale,
în regulile bisericii, în istorie, fãrã sã se întrebe vreodatã cine a scris-o ºi de ce a scris-o.
ªi au bazat credinþele, înþelegerea, viaþa, modul de a judeca pe ceva ce viaþã dupã viaþã
s-a demonstrat a fi greºit. ªi totuºi, omul, împiedicându-se, ca sã zic aºa, de propriul
ego fals, fiindu-i fricã sã recunoascã faþã de sine cã poate a greºit, continuã ipocrizia
care nu duce decât la moarte.
Am fost foarte norocos, entitate. Soarele nu m-a blestemat niciodatã. Luna nu mi-a
spus niciodatã cã trebuie sã fiu într-un anumit fel. Vântul m-a tachinat ºi m-a stârnit.
Iar chiciura, roua, mirosul ierbii, insectele ce zboarã de colo colo ºi strigãtul ºoimului
sunt lucruri constante. ªtiinþa lor este simplã. ªi ceea ce este minunat la ele, entitate, e
cã în consecvenþa lor ele nu emit nicio judecatã. Soarele nu se uita în jos, la mine,
sã-mi spunã: „Ramtha, trebuie sã mã venerezi ca sã mã cunoºti“. Soarele nu-mi cere:
„Ramtha, trezeºte-te. A venit timpul sã-mi admiri frumuseþea“. Ele se aflau acolo, ori
de câte ori mã uitam în sus pentru a le privi. Acesta este începutul. ªi nu vã va dezamãgi

niciodatã. Vã va învãþa un adevãr din ce în ce mai curat, mai mult decât orice a fost
scris de cãtre om.
Spre miazãnoapte se gãsea o mare pãdure. I-am dus pe cei pe care i-aþi numi cei
mai aprigi dintre rãzboinicii mei, entitate, pe luptãtorii cei mai loiali – unii dintre ei
foarte bãtrâni ºi liniºtiþi, dar curajoºi – i-am dus într-un lung marº ce a durat optzeci ºi
douã de zile din numãrãtoarea voastrã, spre o zonã împãduritã din nord. Am mãrºãluit
direct în centrul pãdurii ºi am gãsit cel mai mare arbore din pãdure. Dar ºtiþi cât era de
mare? Am pus o întreagã legiune sã-l înconjoare, þinându-se de mânã precum copilaºii,
iar aceºtia s-au simþit umiliþi. ªtiþi voi, bufonii de ei se tot împiedicau de rãdãcini ºi
priveau în sus sã vadã dacã cineva i-a vãzut cãzând. Cât de puternici sunt rãzboinicii
mei, dacã rãdãcinile copacului i-au putut face sã cadã?
I-am pus sã se þinã de mânã, ca niºte copii mici. Iar a-l þine pe altul de mânã, ºtiþi
voi, era un lucru pe care îl detestau. Am mers în jurul lor ºi am râs de ei. Le-am ridicat
kiltu-rile ºi am râs de ei ºi m-am uitat la picioarele lor încordate, în timp ce se aflau cu
spatele la mine, uitându-se peste umãr, întrebându-se ce avea sã facã Ram în continuare.
ªi i-am întrebat: „Credeþi cã acesta este un arbore mare?“ ªi toþi au fost de acord
cã era un mare arbore. „Ce are acest arbore, iar voi nu aveþi?“
ªi în timp ce încã se þineau de mânã, fãrã sã poatã atinge tecile sãbiilor – se
împiedicau, mormãiau, îºi dãdeau ochii peste cap ºi se întrebau ce aveam sã fac în
continuare – ºi nici mãcar nu se gândeau la copac. I-am înconjurat din nou, mi-am
scos sabia ºi i-am înþepat cu ea în spate. „Ce are acest arbore, iar voi nu aveþi?“ ªi i-am
împuns bine, unul câte unul, pentru a-i face sã-ºi exprime punctul de vedere.
Iar unul dintre ei spune: „Arborele e mai înalt decât noi“. Un rãspuns bun. Iar
altul a zis cã nu a mai vãzut un arbore ca acesta, deci era ceva nou pentru el.
Iar eu am întrebat: „Dar ce ºtie acest copac ºi tu nu ºtii?“
Unul dintre ei a spus: „Dar, Stãpâne, copacul nu gândeºte. Nu are intelect“.
Iar eu i-am replicat: „De unde ºtii cã nu are?“
„Pãi, nu se ridicã sã plece.“
„ªi tu crezi cã toate lucrurile care se miºcã au un intelect? Barbarule, eºti mai
ridicol decât eram eu“.
În cele din urmã, am spus: „Încercaþi sã vedeþi vârful acestui arbore“. ªi ar fi
trebuit sã-i vedeþi cum ºi au dat toþi capul pe spate sã vadã. Devenise un joc foarte
serios pentru ei, cãci acum era o competiþie – cine putea descoperi cel mai repede
rãspunsul corect.
Aºa sunt rãzboinicii. ªi mormãiau tot felul de lucruri ºi niciunul nu putea vedea
vârful ºi nici nu putea fi vãzut dacã te dãdeai mult în spate. M-am întors spre ei. „Acest
copac nu ºtie sã moarã. Acest copac ºtie doar sã trãiascã.“

ªi în timp ce se uitau la mine, m-am întors ºi am mers sã culeg ceea ce se numeºte
o ghindã a acestui arbore. Am spus: „Vedeþi aceastã micuþã sãmânþã? Aºa aratã. Odatã
ce iese din sãmânþã, nu face decât sã creascã“.
Iar ei se încruntau uºor, înþelegând sincer ceea ce încerc sã le spun. „Acest copac
s-a aflat aici înainte ca bunica mamei mamei mamei mamei mamei mamei voastre sã
se nascã. ªi pe atunci era un copac mare. ªi va fi aici ºi când veþi muri voi. Va fi aici ºi
în generaþiile ce vor veni, când vã veþi întoarce în generaþia voastrã, precum aceastã
micã sãmânþã, cãci copiii voºtri vor fi Sinele vostru viitor“.
ªi atunci, unul dintre ei mi-a spus: „Dar, Stãpâne, noi puteam lua un topor cu
care sã tãiem acest copac, dupã care sã-i dãm foc“.
Am spus: „Exact. Numai voi ºtiþi asta ºi numai voi muriþi. Copacul nu ºtie. El ºtie
doar sã trãiascã, sã se îndrepte cãtre luminã. El nu înþelege ce este distrugerea ºi e
foarte inteligent“.
Au înþeles ºi unul îmi spune: „Stãpâne, de ce murim noi?“
L-am privit ºi am rãspuns: „Pentru cã nu ºtim cine suntem. Noi, soldaþii mei iubiþi,
suntem bastarzii acestui pãmânt, întrucât nu ºtim de unde am venit ºi de ce existãm.
Fiindcã nu ºtim acestea, suntem gunoiul acestui pãmânt, moartea lui. Ucidem tirania,
dar aºa suntem ºi noi în interiorul nostru. Nu avem cunoaºterea copacului“.
ªi, vedeþi voi, bãrbatul a plâns. S-a aºezat pe vine, ºi a pus jos sabia ºi a plâns.
Apoi a spus: „Stãpâne, de ce nu ºtim noi cine suntem?“
„Deoarece încã nu aþi stat liniºtiþi suficient de mult pentru a contempla ce se aflã
în interiorul vostru, aºa cum a fãcut-o acest copac. ªi dacã aþi face asta, n-aþi ºti niciodatã
cât sunteþi de mãreþi, întrucât gândurile vi se schimbã de la clipã la clipã. Dar înþelegând
aceste gânduri, v-aþi preocupa de înþelegerea propriului Sine ºi nu v-aþi gândi niciodatã
cã muriþi. Voi ºtiþi cã veþi muri; de aceea muriþi. Ba chiar v-aþi pus în poziþia de a vã
rãzboi cu alþii, pentru a face din acest lucru o certitudine. Aþi da foc arborelui, este
adevãrat, dar numai ceva din intelectul care cunoaºte moartea ar putea face aºa ceva.
Copacul va trãi întotdeauna. ªi, într-o zi, oamenii vor face, ca sã zic aºa, un mare oraº
aici ºi vor veni în aceastã pãdure, vor tãia acest copac mãreþ ºi vor construi multe
adãposturi“. ªi am mai spus: „Cunoaºteþi care e adevãrul despre adãposturi? Acestea
vor trãi cu mult dupã moartea celor care le-au construit, iar astfel, copacul va trãi în
continuare“.
Am observat toate aceste lucruri – cel mai sincer învãþãtor dintre toþi – elementele
naturii. Elementele vor supravieþui ºi dupã moartea omului – vor trãi mereu.
Atunci când l-am contemplat, ca sã zic aºa, pe Tatãl în aceastã strãlucire, au fost
douã lucruri care m-au fãcut sã cred în viaþa veºnicã: soarele pe care îl numeam Ra,
rãsãritul sãu glorios deasupra orizontului ºi drumul sãu spre ceruri, pânã în sfera
apuseanã unde pleca la culcare, permiþând frumuseþii miraculoase a lunii ºi a luminii

sale palide sã-ºi înceapã dansul pe suprafaþa cerurilor, pentru a ilumina întunericul
într-un mod misterios ºi uimitor.
Pe lângã toate acestea, am învãþat ºi cã vocea tãcutã a Tatãlui, soarele, deºi fãrã sã
fie luatã în considerare controla în mod subtil viaþa. Toþi oamenii curajoºi, corecþi în
luptã cu alþii îºi încetau toate activitãþile atunci când soarele asfinþea. Într-o zi, am privit
cum o femeie bãtrânã a pãrãsit acest plan, agãþându-se din toate puterile de pânza
þesutã de ea, pentru fiul sãu care murise cu mult timp în urmã.
Am vãzut cum a pãrãsit aceastã existenþã, în lumina soarelui de dupãamiazã,
viaþa revãrsându-se din trupul ei, în izbucniri sufocante de plâns. În timp ce priveam
bãtrâna, care parcã se micºora în luminã, am vãzut cum i se deschide gura, cu o
expresie îngrozitã, iar ochii i-au devenit lucioºi, neafectaþi de luminã. Nimic nu se miºca,
în afara vântului ºi a pãrului ei alb.
Am început sã mã gândesc la aceastã femeie ºi la fiul ei care a pierit ºi am meditat
la marea lor inteligenþã. Apoi, atenþia mea s-a îndreptat cãtre soare, care nu piere
niciodatã. Era acelaºi soare pe care bãtrâna l-a vãzut prin crãpãturile acoperiºului,
când s-a nãscut ºi a deschis pentru prima oarã ochii – ºi era ultimul lucru pe care avea
sã-l vadã în momentul morþii.
Iar dupã ce am îngropat o pe femeie am privit din nou soarele ºi þinând seama de
ceea ce este am început sã-l observ, alãturi de zilele, viaþa ºi creaturile ce trãiau fãrã sã
þinã seamã de existenþa omului. ªi am început sã înþeleg cã Dumnezeii din mintea
omului erau în realitate personificarea acelor lucruri de temut ºi pe care le respectau
cel mai mult ºi cã adevãratul Dumnezeu era acela care permitea ca aceastã iluzie,
acest ideal, sã vinã ºi sã plece ºi sã se gãseascã acolo când ei se întorceau pentru o
nouã primãvarã, o nouã viaþã. Am înþeles rapid, maestre, cã în aceastã putere, aceastã
viaþã, aceastã veºnicie care existã mereu, se gãseºte adevãrata naturã a adevãratului
Dumnezeu, Dumnezeul Necunoscut – forþa vitalã.
ªi am început sã cunosc cine era Dumnezeul Necunoscut. El era viaþa virtualã,
veºnicã. M-am cucerit pe mine însumi prin urã, prin faptul cã am vrut sã mã distrug, sã
distrug un lucru imperfect. Dar eu sunt un Dumnezeu fãrã cusur, un stãpân, fãrã
cusur – nu cã nu aº fi fãcut nimic rãu sau cã aº fi o fiinþã nevinovatã. Am fãcut tot ce
era de fãcut ºi, prin asta, entitate, am acumulat înþelepciune din tot ce am fãcut vreodatã
– ºi nu va mai trebui sã repet aceste fapte. Am obþinut calitãþi, cãci am fãcut tot ce se
putea face pentru a deveni ceea ce sunt.
Cum poþi ºti ce este iubirea, entitate, pânã când nu urãºti? Cum ºtii ce este viaþa
pânã când nu te afli pe punctul de a muri? Iar soarele va apune în pofida morþii tale,
pãsãrile nici mãcar nu te vor privi, iar furnicile þi se vor urca pe picioare în timp ce
acestea tremurã. Nu ºtii asta pânã când nu ajungi la momentul înþelegerii depline –
ceea ce ºi este, de fapt.

Nu am învãþat niciodatã ceva de la un semen despre iluminare. Iluminarea
înseamnã cunoaºtere. Cunoaºterea devine iluminare. Am fost învãþat de elementele
naturii.
ªi, o Doamne, de îndatã ce am putut merge, am vãzut vântul ce traversa canionul,
peste râu ºi prin crângul de mãslini. ªtiþi ce se gãseºte pe cealaltã parte a frunzei de
mãslin? V-aþi întrebat vreodatã?
Atunci când vântul trecea, prin canion – lovea râul ºi traversa livada – rãsucea
frunzele de mãslin pe cealaltã parte a lor. Sunt verzi pe o parte, dar pe cealaltã ºtiþi
cum sunt? Sunt de un argintiu vesel ºi ar trebui sã vedeþi ce splendoare se aratã atunci
când bate vântul ºi întoarce frunza pe cealaltã parte. Alcãtuiesc o priveliºte strãlucitoare.
L-am vãzut cum i-a ridicat baticul unei fete de pe cap ºi cum pãrul îi flutura în
vânt, arãtând cât este de frumoasã. Am vãzut o copilã care þinea în mânã un coº în
care aduna smochine. Vântul i l-a zburat din mânã, iar smochinele s-au rostogolit pe
jos, dupã care i-a ridicat fusta ºi ea s-a dus râzând sã-ºi culeagã fructele. Era un joc.
Atunci când am aflat cine era Tatãl ºi ce era, prin gândire elevatã, n-am mai vrut
sã mã ofilesc ºi sã mor aºa cum murise femeia în vârstã sau mulþi alþii conduºi de mine,
pe care îi vãzusem murind. Trebuia sã existe o cale mai bunã de a ne menþine, aºa cum
o fãcea soarele.
ªi iatã, cã dupã refacerea de dupã marea suferinþã ºi dupã ce m-am vindecat,
m-am aºezat pe un platou solitar, de unde priveam contururile munþilor, ce pãreau
imateriali, ºi vãile neumblate încã, întrebându-mã cum puteam face parte din acea
esenþã veºnicã.